"....Ascuns între ramurile copacului în care s-a urcat, Sampath și-a simţit răsuflarea încetinind și un val de pace și mulţumire învăluindu-l. În jurul lui livada era scăldată în soarele unei după-amiezi de noiembrie, împânzită de reflexiile unui frunziș mișcător și umplută de un haos fluid format din lumini și umbre. Căldura i se cuibărea în obraz ca un bot de animal și inima lui se liniști încât putu auzi pocnetul surd și foiala plantelor încălzindu-se și emanând diversele mirosuri din jurul lui. Ce frumos era aici, cât de exact așa cum trebuia să fie! Livada se potrivea unei imagini pe care o purtase cu sine întreaga sa viaţă: miriade de globuri verzi crescând dulce-amărui și minunat pe dealurile cu suficienţi copaci încât să umple vederea și destule fructe încât să înmiresmeze aerul. Frunzele copacului erau doar cu o nuanţă mai închise decât fructele și scoarţa era la un bronz distanţă de o paloare lăptoasă atât de delicată și atât de fină încât degetele se înfiorau la atingerea ei. Și acești copaci nu erau atât de mari, atât de plini de frunze sau atât de aglomeraţi, încât să acopere cerul care se vedea clar printre ramuri. Înaintea ochilor, zburând și săgetând aerul era un stol de papagali-bijuterii de un verde smarald viu huruind și ţipând voioși. Scena îi umplu întreaga minte și se întrebă dacă s-ar putea sătura vreodată de ea. Aceasta era calea bogăţiilor și aceasta era viaţa unui rege, se gândi... în timp ce tânjea s-o înghită pe toată, să aibă gura plină de savoarea ei pentru totdeauna. Oh, dacă și-ar putea schimba viaţa pe acest lux al tăcerii, pe posibilitatea asta de a sta cu faţa spre după amiază ca o floare a soarelui și să înveţe tot ce era de învăţat din această livadă: fiecare insectă care se târăște, mirosul pământului jilav de sub iarbă, freamătul de frunze, calea lui ușoară prin coroană, limba lui articulând fiecare lucru. Și apoi, în timp ce după-mesele ar crește repede și fumuriu și fructul verde-auriu s-ar coace, l-ar culege... L-ar apropia de obrazul său și l-ar freca în palme ca să-i simtă suprafaţa grunjoasă cu o stea în capăt, cu cicatricile dure și maronii lăsate de vânt și ploi sau de ciocul vreunei păsări neiertătoare. Și după ce l-ar fi gustat, fructul nu-l va fi dezamăgit, ar fi fost cea mai minunată, cea mai gustoasă guavă pe care ar fi mâncat-o... Da, era în sfârșit în locul potrivit. Oboseala s-a rostogolit peste el ca un val, și închizând ochii, a căzut într-un somn adânc, găzduit ca între dinţii unei furculiţe sus în copacul guava”.
restul traducerii aici
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu