Am citit Jocul lui Ender de Orson Scott Card pe nerasuflate. Mi-au placut totdeauna Sf.-urile. Poate pentru ca prin natura lor refuza limitele. Inoata in marea lui Ce-ar fi daca? si se odihnesc pe tarmurile lui Lasa-ma sa vizez. Insa mereu, dincolo de balaceala copilareasca reusesc, in clipa in care soarele usuca vitele umede de par sa te faca, fie si pentru o clipa, sa-ti privesti reflectia un apa marii: cel de acolo e rezultatul existentei celui de aici.(Indiferent de universul scornit, un S.F. va porni mereu de la premisa ca ceea ce este urmeaza un lant cauzal: asa am putea ajunge daca....).
Jocul lui Ender e povestea unui copil care iese din tiparele acceptate ale societatii. Un al treilea in conditiile in care familia putea avea maxim doi copii, un melanj de tiranie, devotament, ambitie, inteligenta, cruzime si tandrete. Eroul pe care-l asteapta planeta si insinguratul care trebuie sa se detaseze complet de ceilalti si chiar de sine pentru a reusi. Mi-au placut mult consideratiile tactice, fina analiza psihologica si ritmul dictat de naratiunea care nu te lasa sa respiri. M-a emotionat finalul despre care nu vreau insa sa scriu niciun rand. Altfel, indemnul la lectura n-ar mai fi chiar atat de ofertant.
* mai pe larg aiciCitesc acum o carte deosebita a unei turcoaice, Elif Shafak.
Deosebita pentru ca dincolo de dispunerea narativa complicata (un soi de impletitura de destine care ma face sa ma gandesc la funie, la structura ADN sau chiar la Coloana Infinitului) cartea se adreseaza peticului de spiritualitate din fiecare din noi. Legile lui Allah sunt explicate prin intermediul periplului unui dervis ratacitor. Nu citesc mult. Doua, trei capitole si ma opresc. Fiindca nu mi s-a mai intamplat sa-mi cer ragazul la a ma gandi la cele citite. La a medita asupra unor franturi de ganduri. Cartea a coborat undeva in interior, dulce ca mierea.
Aici gasiti The Forty Rules of Love
primul film e That's What I am. L-am vazut aseara. Sunt incredibil de racita si cum altceva nu pot face decat sa stau in pat si sa ma uit la filme, m-am conformat
L-am vazut la TVR1.
E povestea unui dascal care descopera solutia pacii universale: deminitate umana + compasiune.
Filmul e plasat unedva la mijlocul anilor 60'. Intr-o scoala vor fi mereu copii ostracizati, acuzatii false, pusee de curaj si dragoste adolescentina.
Tonurile cromatice sunt calde, domina verdele, galbenul si tonurile de rosu/oranj. In sine, filmul e excelent pentru o seara de duminica in familie. Ofera o lectie de umanitate si e un film placut, revigorant, in marea de filme-mizerii pe care televiziunile le difuzeaza.
Mi-ar fi placut sa aiba un rating mai mare pe IMDB pentru ca merita.
Al doilea film este Albastrul e cea mai calda culoare. Un altfel de film. Da, are secvente explicite, dar dincolo de acestea filmul prezinta o veritabila poveste de dragoste. Una dintre protagoniste este pictorita si-n expozitia finala apar tablouri din cele doua perioade de creatie ale sale: albastra si rosie. Ne aminteste un pic de Picasso, nu? Povestea noastra de dragoste apartine perioadei albastre, punctata de-a lungul fimului prin tuse cromatice specifice: par albastru, rochie albastra, etc. Iubirea inseamna abandon total. Cu toate acestea, cuplul nu supravietuieste: feeling blue inseamna in limba engleza a fi melancolic, nu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu