Ei, sărăcie...

Curând mă întorc acasă. Că nu plec cu inima uşoară asta deja am spus-o de mii de ori.

Pentru că aici o soferiţă de autobus a oprit vehicolul cu pricina şi a scos o hartă să ne lămurească pe noi, două "straniere" pierdute în oraş. Şi ne-a explicat pe-ndelete cu toată răbdarea din dotare. Şi mă gândeam: când la noi ar opri cineva mijlocul de transport public pentru două toante? Ba mai degrabă ne-ar ciomagi. I-am făcut cu mâna că alt semn de mulţumire universal n-am stiut şi ea ne-a răspuns cordial.

Aici şoferii poartă uniformă, ochelari de soare şi miros frumos. Iar lumea intră doar pe uşile pec are scrie intrare dând dovadă de o bună corelare a lecturii cu viaţa practică.

ei, dar fiindcă mă întorc acasă, am început să intru pe blogurile critice ale celor care îmi explică ce mai e prin orgada noastră mai bine decât tembelizorul. Şi mă îngrozesc. Mă apucă aşa o durere de piept cînd aud de salarii diminuate, de sărăcie, de griji...

Nu le pot explica celorlalţi europeni din cămin cum e să te simţi sărac şi muncind pentru gloria eternă. Un fel de apostolat forţat într-o ţară în care şoferii de autobus scuipă printre dinţi seminţe şi înjurături.

O ţară pe care o iubesc şi de care mă straduiescsă vorbesc cât mai frumos ori de câte ori cineva aici mă întreabă. Le explic italienilor despre limba noastră neolatină, despre greşeala generalizării, despre Ciocârlii şi nai, despre pădurile pe care încă le mai avem şi despre tradiţiile muribunde.