Haruki Murakami şi War Kai Wong – imaginea unei nostalgii infinite (Ancheta Discobolul)

         Prima carte a lui Haruki Murakami care mi-a căzut în mână a fost La capătul lumii şi în ţara aspră a minunilor. Pe atunci nu ştiam nimic despre el. Nu mi-l recomandase nimeni. Prietenii mei au gusturi mai degrabă clasice, formate de canonul şcolar. Doar R. citeşte altfel. Altceva. M-am mirat că nu-l auzisem înainte vorbind de japonez. Pe urmă, după ce am parcurs cartea pe nerăsuflate, l-am întrebat.
       Ce e interesant în cazul cititorilor de ocazie, nemodelaţi de perspectiva critică bătătorită, e că reuşesc să desprindă din text, mai degrabă, sinestezii. Ele funcţionează mai apoi ca punţi alfabetice. R. spunea că Murakami este nostalgico-erotic şi că senzaţia pe care romanele lui ţi-o dau e că te afli în ipostaza unui călător somnoros , urmărind trenuri care se îndreaptă în direcţii opuse spre depărtări. Şi că ai certitudinea că măcar într-unul din ele cineva suspină evocând o obsesivă poveste de dragoste.
Mie tot solitudinea asta pe care n-am mai regăsit-o la fel de pregnant decât în filmele lui Kar Wong Wai mi-a atras atenţia. De fapt, scriitor şi regizor sunt indisolubil legaţi în mintea mea. De pildă, în Days of being Wild (1991) personajele acestui regizor sunt întoarse cu faţa spre un trecut care le scapă printre degete ca un peşte. Ele îşi recompun parcursul labirintic în funcţie senzaţii efemere sau sentimente niciodată pe deplin
mărturisite care îi trag ca nişte năvoade magice înapoi. Totul devine ceţos, discordant şi paradoxal. Destine se încrucişează accidental. Su-Lizeh se îndrăgosteşte iremediabil de York, cel care-i spusese că ceasul indică ora trei fără un minut în memoria clipei în care s-au cunoscut şi că mereu la aceeaşi oră ea va fi condamnată să-şi amintească de el. Este şi ea iubită? Nu ştim. Putem intui, dar perspectiva este una uniscientă, iar dilema afectivă se aşază peste matriţa unei perfecte opera aperta. Mai mult de atât, cele mai importante momente din film sunt punctate de cei de la Los Indios Trabajaras cu a lor Always in my Mind.De ce scriitor şi regizor împreună?
         Pentru că În noapte de Haruki Murakami este doar unul dintre exemplele de atmosferă comună. Textul este marcat grafic de ceasuri care indică fiecare moment al acţiunii din perspectiva unui terţ uniscient care e condiţionat de ritmul acelor cadranelor să aştepte ca într-o pândă infernală desfăşurarea volutelor. Pentru că, pornind de la o întâmplare absolut banală destinele celor doi protagonişti Mari Asai şi trombonistul de jazz, Takahashi, se împletesc. Planurile narative alternează: într-o cameră doarme Eri Asai ca o Frumoasă din Pădurea Adormită sau mai bine ca o Frumoasă fără corp fiindcă acesta- ca o perdea de fum - nu face decât să întreţină iluzia că este vie. În fapt, Eri s-a autoexilat undeva într-un colţ al minţii sale şi refuză printr-un
autoimpus somn care durează de mai bine de două luni să mai aibă vreo legătură cu lumea din afară. Straniul începe dincolo de această inexplicabilă stare clinică atunci când lectorul este condus într-un univers paralel (şi iată  teoria ternurilor în varianta lui R. revine!) unde o figură masculină, lipsită de chip uman, perfect pliabilă pe scenariul oricărui thriller, o veghează atent. Eri este acum captivă într-o lume ficţională lăsată în urmă de un creion tocit pe care este incripţionat numele companiei Veritech, aceeaşi companie pentru care lucrează
dualul Shirakawa, monstru în noapte şi tată de familie în timpul zilei. Ambii sunt incapabili să mai relaţioneze cu cei din imediata lor apropiere: Shirakawa recurge la întâlnirile nocturne din motelurile ieftine şi agresează prostituate, iar Eri care nu există pentru ceilalţi decât ca reper estetic se refugiază într-un vid al lipsei de compasiune şi empatie. Într-o singură noapte doi tineri se îndrăgostesc, dar idila lor rămâne mai degrabă la stadiul de promisiune.
        Dincolo de ceasuri acţiunea e punctată, ca de altfel în toate romanele lui Murakami, de piese muzicale care par emanaţiile sonore ale unui tonomat de tip fifties/american:  Go away Little Girl a lui Percy Faith, Five Spot After Dark a lui Curtis Fuller ori My Ideal a lui Ben Webster sunt amintite în treacăt ca indicaţii regizorale. Unele dintre ele, cum e Norwegian Wood a celor de la Beatles se impun Receptarea literaturii japoneze în România definitiv în playlistul fanilor scriitorului japonez. În romanul cu titlu omonim- Pădurea norvegiană- Toru Watanabe, pendulează între misterioasa, dar depresiva Naoko şi joviala Midori. Iar dublul- ca atracţie erotică, ca manifestare schizoidă a personalităţilor, ca alterare de conştiinţă, ca regresie cronologică mereu opusă unui  prezent tulburat de occidentalizarea iminentă este o altă constantă a operei
acestui scriitor.
      Ce mai lipseşte pentru a întregi acest puzzle ceţos şi totuşi, în mod paradoxal, vag familiar este o pisică, o oaie fantastică, un elefant care dispare, o girafă, un unicorn sau chiar peşti care cad magrittian din cer. Haruki Murakami creează o mitologie obscură şi perfect personală. Dublul, cred eu, trebuie să aibă punţi de legătură şi, de fapt, toate aceste trimiteri aparent animiste sau shintoiste deloc potrivite universului profund occidentalizat al japonezului nu sunt decât transpuneri ale unui spaţiu intermediar unde oamenii nu pot pătrunde. Iar la War Kai Wong, fiindcă l-am pomenit, în acelaşi Days of Being Wild, protagonistul se defineşte ca o pasăre condamnată să nu se poată opri din zbor până în clipa morţii fiindcă, lipsindu-i picioarele, nu poate ateriza. Este doar imaginea metaforică a orfanului care-şi caută identitatea şi este transpunerea vizuală perfectă pe care eu o am în minte când ascult  Flightless Bird American Mouth a celor de la Iron & Wine.

publicată în  Discobolul