Se spune că pentru a fi fericit trebuie să știi să-ți faci timp și pentru tine, indiferent dacă timpul acesta particular presupune o jumătate de oră de lectură, de grădinărit, de sport sau de exersare a oricărei alte pasiuni care te face să te simți împăcat cu tine, echilibrat.
Dar timpul pe care-l împărțim în funcție de termenele limită de predare a proiectelor, de nevoile celor din jurul nostru, de graba de a închega cât mai eficient parcursul orar nu e niciodată deplin atâta vreme cât nu știm să strecurăm în el și grija pentru suflet, adică pentru ceea ce ne desăvârșește ca oameni.
Căutăm în acest tumult al lumii în care trăim un petec de liniște, un fel de insulă a serenității.
Mi-am dorit mult să plec în acest pelerinaj. Dintr-un fel de foame de dumnezeire. Într-o încercare de regăsire a unui licăr pe care-l știu existând înlăuntrul meu, dar care- uneori -e umbrit de grija de mâine.
Am pornit dimineață, într-o vineri. Ne-am dus spre Moldova pe care n-am văzut-o decât o dată, în drumul spre Suceava, la nunta Alinuței. Prima oprire a fost la Dorna Arini în Suceava, o mânăstire cochetă, ca un fagure de lemn proptit de un fald deluros. Așezământul monahal are hramul Acoperământul Macii Domnului și oprirea acolo a fost deplin justificată în contextul postului Sântămăriei. A plouat și călătoria părea să nu debuteze câtuși de puțin sub cele mai bune auspicii. De altfel, vremea ne-a pus probleme pe întreg parcursul călătoriei. După câteva săptămâni de toropeală au venit zile reci, de toamnă, cu vânt aspru și ploi.
După Dorna Arini am văzut Rarăul. Îmi plac mănăstirile simple, curate, care păsteaza demnitatea credinței neinvadată de turismul aducător de oameni de toate felurile: unii bine intenționați, alții gură-cască care umblă bezmetici, neînțelegând nimic, dar vânând bifarea unei hărți turistice închipuite sau senzaționalul.
Ne-a condus Părintele Ioan, un părinte poet, i-am zis noi în glumă, fiindcă toate sfaturile pe care ni le-a dat în cuvântul de învățătura de rămas bun, rimau. Mănăstirea mi-a lăsat în minte un miros de măr copt și de iarbă udă. La fața locului nu știi multe. Doar ce percepi cu ochii minții și cu neastâmpărul călătorului. Căutând informații despre mânăstire am dat de interviul din link-ul acesta pe care vă invit să-l parcurgeți tihnit.
Apoi am ajuns la Petru Vodă. O mănăstire din Neamț, județ care mie mi-a plăcut tare mult, bine gospodărită, cu ziduri de piatră și impresie de veșnicie.
L-am văzut pe starețul Iustin Pârvu. Stătea, săracul, ca o statuie vie primind șirul neîntrerupt de pelerini care țineau să-l vadă pe "ultimul mare duhovnic". Stăteai la coadă și apucai, preț de câteva secunde să te afli înaintea sa pentru miruire. Impresia pe care mi-a lăsat-o a fost confuză: într-un fel un fel de părere de rău pentru curiozitatea asta muzeală, care transformă oameni vii în existențe sfărâmicioase și fragile că aripile unui fluture sau că filele unei cărți vechi. Mi-era milă de oboseala celui care trebuie să primească, ca un exponat de mare preț atâția oameni. Pe de altă parte a fost și ceva duios, ca un fel de bucurie ce izvora din prezența omului mărunțel, cu barbă albă și chip plin de lumină. Alina mi-a mărturisit că s-a simțit emoționată, fâstâcită și copleșită în acele secunde.
Fotografia părintelui Iustin îi aparține Cristinei Nichitus Roncea.
De acolo ne-am dus spre Sihăstria (cu hramul Nașterii Maicii Domnului). O altă mare cetate a spiritualității românești datorită Părintelui Ilie Cleopa. Trebuie să mărturisesc că despre părinte am auzit întâi în casa mult prea devreme plecatei dintre noi- mătușa Viorica, din Târgu Lăpuș. Ea avea o colecție de cărțulii pe copertele cărora apărea chipul acesta blând și serafic al părintelui. Într-însele am descoperit că peste chipul blând se suprapunea o vehemență a convingerilor care mie, copilă, mi s-au părut pe alocuri exagerate și comice. Mă gândesc aici la paragaful cu fumul care ieșea din capul fumătorilor ca din hornuri. Însă, fără dubiu toate cuprind îndreptarea spre o viață curată trăită întru Hristos cu adâncă smerenie.
O smerenie care ne lipsește azi multora și a cărei lipsă este și cauza ieșirii înainte a unor indivizi care mint cu nerușinare la televizor, care pășesc în puținul lor cu necuvenita aroganță, care uită ce înseamnă respectul pentru valoarea pe care neavând-o n-o pot înțelege și respecta.
N-am dormit bine. Condițiile de cazare erau sărăcăcioase și numărul mare de pelerini care cereau adăpost n-a ajutat acestei stări de fapt. Ne-am trezit a două zi devreme, ușor buimăciți și înfrigurați, fiindcă vremea s-a schimbat în toamnă grăbită.
În căutarea părintelui Nifon am rătăcit aleile mănăstirii și când l-am găsit, la cuvântul de învățătura, am redobândit nădejdea și pacea. Sper să mă pot reîntoarce cândva.
M-am gândit la C. și la cei care au fost înaintea mea acolo în căutare de alinare sufletească.
Mi-a fost teamă să ating lucrurile din odaia unde s-a odihnit părintele Cleopa, un fel de teamă venită din conștiința că acolo e ceva mai presus de fire, un fel de loc care s-a sfințit prin râvnă și rugăciune îndelungată.
Am urcat la cimitirul mănăstirii, perfect geometric și solemn, cimitir în care s-au pierdut pentru totdeauna ecourile și zgmotolele lumii de dinafară. La mormântul părintelui Arsenie Boca era parcă un fel de împăcare luminoasă și veselă, poate și datorită florilor. Aici, atmosfera era pur și simplu netulburată, egală cu sine, nu sumbră, dar cumva reținută.
De acolo ne-am dus la Sihla. Tatăl meu a fost încântat de piesajul de început de lume, de stânci și rădăcini de copac care alcătuiau treptele spre peștera în care s-a nevoit 40 de ani Sf.Teodora. Te impresionează așa ceva și te gândești de cât de puțin e nevoie pentru a fi fericit. A ieșit soarele ca într-o sărbătoare și a ținut până după ce am coborât de la schitul Procov.
Cred că schitul mi-a plăcut cel mai mult din toată călătoria. Mi-a dat senzația de acasă. Un mic colț de rai ferit de lume, dar încercat. Cu puțin timp înainte avusese loc un incendiu care a ucis animalele și a distrus din bunurile schitului. Un călugăr tânăr, cu privire senină, demn și cu vorba înțeleaptă ne-a spus că schitul era întradevar numit de Sadoveanu colț de răi.
Am mai văzut pe fugă Agapia, Văratec și Secu. Mi-au plăcut muzeele și lucrătura fină, de mână a maicilor.
De la Neamț mi-am luat o carte despre Sfântul Închisorilor pe care o citește mama acum.
Apoi a urmat Iașul și închinarea la Sfânta Parascheva. Am luat drumul Hadâmbului unde se află Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul. O incoană încruntată de care mi-a fost frică, păstrată într-un fel de turn de piatră și înconjurată de vase de flori și busuioc.
Slujba de seară a fost covârșitoare. Pentru prima data am ascultat-o în întregime înțelegând cuvintele. M-au tulburat plânsetele unei fetițe bolnave.
Am stat la masă-pomană de după liturghie și am asistat la scene de coșmar cu înfometați ca din poveste. Nici drumul n-a fost mai bun. Oboseala și opririle rare și-au spus cuvântul. Organismul meu n-a mai rezistat. Distanțele le percepeam exagerat ca și cum aș fi alergat pe loc. O stare de sfârșeală m-a copleșit și a durat toate cele 10-12 ore de călătorie.
Am avut nevoie de o zi să-mi revin, dar acum, la urmă, când se cristalizează amintirile, rămân la suprafață întărirea pe care am câștigat-o și pacea la care am tânjit atât.
De îndată ce voi primi pozele de la Alina, voi completa cu ele postarea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu