René Lalique

Am văzut recent un documentar despre René Lalique. Am rămas uimită de finețea și creativitatea decorativă a bijuteriilor sale. În fond, despre Art Nouveau nu știam nimic altceva în afară de Mucha, pe care-l credeam un fel de sămânța magică, singulară. Singura dată când am simțit aceste mici papitatii estetice, deloc frivole (știu, fetelor le plac diamantele!), a fost demult de tot, în școala generală, când citeam cu nesaț din Al. Dumas. În Ascanio, chiar în primele pagaini e descrisă o floare de o tulburată albeața care se trezește somnoroasă pe un pat de aur și pietre scumpe din mâinile celebrului Benvenuto Cellini. Nici nu știu dacă există cu adevărat. Și nici nu e important. Îmi plac lucrurile frumoase, delicate, cu o personalitate distinctă. Poate e siropos, dar mi-ar place să-i pot lăsa moștenire- cândva- fiicei mele astfel de lucrușoare. Povești de argint și ametist, de coral și chihlimbar.