Oamenii flacără

În Fratricizii lui Kazantzakis, deşi acţiunea e plasată la întâlnirea a două câmpuri de luptă, personajul cu valenţă semnificativă deosebită e întruchipat de părintele Ianaros, un preot răzvrătit, care se recomandă singur: sufletul mi se preface într-o torţă cu care aş vrea să dau foc lumii întregi, începând cu mănăstirile (1).

Frământat de întrebări filosofice legate de justeţea vieţii ori profund teologale privind prezenţa Divinului în acţiunile omului, el caută mereu să găsească împăcarea între cele două armate (roşie şi neagră, comunistă şi hitleristă) care au dezbinat satul Castelos. Valorile supreme pe care acesta le propovăduieşte sunt iertarea şi iubirea aproapelui. Credinţa sa e una simplă, opusă traficului de influenţă bisericească sau promisiunilor lipsite de substanţă. Virtutea sa se apropie de cea a sfinţilor prin lipsa de măsură. Depăşeşte limitele condiţiei umane urmând imboldul de a cărui înţelepiune şi Kazantzakis se lăsase fascinat: Mergi până acolo unde nu mai poţi!.

Şi părintele Ianaros merge până acolo unde imaginaţia cititorilor nu poate să-şi închipuie: supărat că rugăminţile sale pentru aplanarea conflictului nu dau roade în nici una din tabere şi speriat de ura care izbucneşte din ce în ce mai tare, fără oprelişti, refuză învierea. Nu urmează nietzschean declararea Divinului ca absenţă instituită de uman (Dumnezeu a murit!), ci găseşte că Dumnezeu creează şi este creat simultan. Aşadar, refuză să-l creeze pe Dumnezeu şi refuzându-i învierea, îl îndepărtează fizic şi spiritual din mijlocul enoriaşilor din Castelos. Cu alte cuvinte, îl ia pe Hristos prizonier până când taberele vor consfinţi să se reînfrăţească. Actul său, plin de curaj şi de nebunie are doar efect parţial. Deşi cei care se retrăseseră în munţi coboară pentru slujba bisericească, temporara pace se transform într-o trambulină spre moarte pentru preot. El va fi ucis de tabăra condusă chiar de fiul său. Nu o dată, părintele Ianaros se teme de deciziile sale. Şovăie atunci când tumultul care-l conduce i se pare a se transforma în sfinţenie sau nebunie. Oricum ar fi interpretată purtarea acestui personaj, un lucru este evident şi fără putinţă de tăgadă: el face corp comun cu personajele extreme ale lui Kazantzakis. Orice hotărâre pe care acestea o iau e o luptă pe viaţă şi pe moarte, asumată din plin, cu conştiinţa responsabilităţii.

Un Hristos care se află încă răstignit, dincolo de Învierea propriu-zisă, e Hristosul pe care-l revendică discursul Părintelui Grigoris la adunarea de taină din curtea boierului Gheorgheos Patriarheas în Hristos răstignit a doua oară: Hristos a înviat, e adevărat, dar în noi, în carnea noastră el tot răstignit se află (2). Conform datinii străbune, la fiecare şapte ani sunt aleşi câţiva dintre sătenii din Licovrisi pentru a retrăi patimile. Întâlnirile oamenilor cu care debutează primele pagini ale acestui roman au tocmai menirea de a stabili viitorii primi-protagonişti ai scenei. Odată rolurile împărţite, empatia este surprinzătoare. Întreaga purtare a ciobanului Manolios, desemnat să joace rolul Mântuitorului devine una martirică. Îşi asumă vina celui care ucide de fapt pe favoritul agăi pentru a scăpa de represalii satul, dar este ucis în biserică într-un final, asemeni celui al cărui rol şi l-a asumat, chiar de către cei pe care îi salvase. Ei sunt convinşi de făţarnicul preot Grigoris că Manolios e vinovat pentru noua stare haotică în care intră satul. De fapt haosul se rezumă la mulţimea de zdrenţăroşi şi înfometaţi conduşi de figura antinomică a părintelui Fotis care vor apela, în nenumărate rânduri, la ajutorul sătenilor avuţi din Licovrisi şi pe care, sub amprenta rolurilor asumate, Hristos şi cei patru apostoli (printre care se numără şi fiul boierului) îi vor ajuta cu prea multă dărnicie. O dărnicie atât de surprinzătoare încât după moartea tatălui său, Mihelis, fiu de boier, îşi cedează întreaga avere. Întreaga avere ar fi revenit, e de precizat, preotului Grigoris, o dată ce Mihelis s-ar fi căsătorit cu fiica acestuia.

Între eroi şi sfinţi pendulează toţi protagoniştii acestui roman, evidenţiind încă o dată constanta preocupare a scriitorului pentru găsirea măsurii perfecte de redare a raportului dintre spirit şi materie. Preotul Fotis îi apare lui Manolios în clipele de ananghie ca un îndemn în continuarea mesianismului asumat. Imaginea sa e una asemănătoare figurilor alungite din icoanele bizantine şi întrucâtva similară picturii ascensionale a lui El Greco. Deodată, chipul de ascet al părintelui Fotis, numai flacără şi lumină, ca şi cum ar fi fost zămislit din soare îi apăru aievea în faţă […] avea să-şi aducă aminte de această clipă de contemplare […]şi avea să-şi spună că atunci a cunoscut cea mai mare bucurie din viaţa lui. Nu, nu era o bucurie, ci ceva mai adânc, mai cuprinzător şi mai veşnic, ca o răstignire (3).

Nici Manolios nu scapă tipologiei omului-flacără. Deloc întâmplător, la un moment dat, personajul e pus să sufere asemenea autorului său de o similară şi temporară eczemă, semn al neconcordanţei dintre nevoile sufletului şi ale trupului. Ca o întărire a încadrării sale în categoria oamenilor – flacără, redăm felul în care îl descrie Mihailis: am simţit că te învăluia un suflu nou, o strălucire ciudată. S-ar fi zis că crescuseşi, te subţiaseşi ca şi cum te-ai fi prefăcut într-o flacără (4). Iar subţierea, elongarea, e fără îndoială parte din imaginarul specific artei lui El Greco.

Kazantzakis dă viaţă personajelor sale, le înzestrează cu propria sa ardoare, le născoceşte medii şi situaţii potrivite de exprimare, le împodobeşte cu nelinişte, temeritate şi pasiune. Şi face din toate, indiferent cum le numeşte, variante ale aceleiaşi căutări impetuoase, dându-le drept scut după cum va mărturisi prin Zorba o inimă vie, o imensă gură lacomă, un suflet mare în stare brută (5) şi o sensibilitate aparte faţă de tot ceea ce este frumos, faţă de tot ceea ce poate înnobila omul. Trăirile lor extreme, fie că sunt manifestări aprige ale personajelor eroi ori credinţă nestrămutată în valorile umane, patos şi asceză la personajele – sfinţi, au acelaşi substrat comun pasional: a urmări înflăcărat o idee, a investi întrânsa întreaga viaţă, răbdarea şi puterea de luptă.

Iar atunci când crezi că focul a fost ostoit prin balsamuri de o clipă, prin ritmuri şi armonii, el se aprinde mai abitir: în timp ce cânt, poate să mi se vorbească mult şi bine, n-aud nimic, şi chiar dacă aud, nu pot să scot o vorbă. Oricât aş face, nu pot şi pace! – Şi de ce, Zorba? – Eh, Pasiunea!(6) dă explicaţia revelatoare celebrul erou al lui Kazantzakis.

(1) Nikos Kazantzakis, Fratricizii, traducere de Alexandra Medrea-Danciu, Editura de Vest, Timişoara 1993, p. 30
(2) Nikos Kazantzakis, Hristos răstignit a doua oară, traducere de Pericle Martinescu şi Ioan Halianis, prefaţă de Romul Munteanu, EDP, Bucureşti, 1968, vol. I, p. 13
(3) Nikos Kazantzakis, op.cit., vol. II, p. 107
(4) Nikos Kazantzakis, idem, vol.II, p. 27
(5) Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba, trad. de Marcel Aderca, Editura pentru Literatura Universală, Bucureşti, 1969, 325 pp, p. 22
(6) Nikos Kazantzakis, op.cit., p. 14