O insulă

2012 m-a prins pe o insulă. O insulă care plutestea deasupra norilor prăfoși ce veghează buza de sus a orașului Z.

Insula cochilie n-are stindard. Au încercat câțiva insulari să-l picteze frumos, în culori vibrante, să sădească o grădină (da, ați auzit bine!): o grădină deasupra norilor. De pe insula asta s-ar putea revărsa mereu panglici firave, întrețesute din vise de borangic.

Problema e că insularii, în marea lor majoritate, se răzgândesc repede. Uneori atât de repede, încât gândul care prinde viață într-un colțisor al minții lor triunghiulare nici măcar nu mai apucă să fie rostit.

Eu am aflat de stindard și grădină de la niște șoricei gri care trăiesc în cuștile lor aparent-comfortabile de la etajul 1. Șoriceii aceștia sunt de-a dreptul exuberanți și binevoitori atâta vreme cât stau cuminți în cușca lor. Cum ies de acolo, insula îi înghite prăfoasa. Despre ce discutăm? Ah, nu mai știu. Desigur că nici nu era important. O grădină? Pe vremuri se vorbea despre o grădină. Dar e tare demult de atunci. Poate că nici n-o fi existat.

La etajul 2 se zbenguie besmetici tot felul de fluturi colorați. Intră în coliziuni frontale din care ies scântei. A doua ușă pe drepta e secretă. Adăpostește fluturi iubitori de teatru. Acolo scânteile se nasc din orgolii mărunte, copilărești. Într-o zi le-am spus că fiecare suflet e o cutie plină de piersici. Fiecare gând rău, urât, strică cel puțin un fruct. Iar fructele sunt empatice.

La 3 e lumea blazaților, a celor care nu se cred suficient de buni. A regretelor și a desenelor compulsive din timpul orelor de limba română. A privirilor distrate pe geam. Lumea lui Nu: nu citesc, nu scriu, nu mă interesează, nu vreau- urmate de câte un retoric și plin de dispreț "Da' de ce?". Acolo mi-e cel mai greu. Abia respirând în praful dens îmi târăsc picioarele cale de trei etaje până la ei. Insula nu e infinită. Dincolo de mare e continentul. Trebuie să învățam să înotam. Haideți: unu- doi- trei, unu-doi-trei!

Singura problemă e că programul e limitat. Înotatul din sferele superioare se dovedește sisific atâta vreme cât toate deciziile care-i privesc sunt comandate de jos, din dulapul de mături, cârpe de praf, aspiratoare și detergenți. Ignorarea lor e un accident al memoriei. Întocmai ca insula.

Despre ce discutam?

Mda, anul 2012 m-a prins pe o insulă prăfoasa. Nu mă îneacă doar praful, ci și nostalgiile pe care le am. Încă n-am uitat continentul, deși pentru triunghiulari el este, desigur, o iluzie.

* Equinox Gallery Vancouver