Uneori in salile de clasa se lasa linistea.
Si nu fiindca sunt goale. Ci pentru ca atunci cand inima inceteaza sa bata navalnic proiectata in spatiul de dincolo de usi si ferestre si se reintoarce ritmic punctata in framantari de gene dese imi dau seama ca linistea asta inseamna paradoxal ca ei sunt acolo. Le spun povestea Cartii, in capitole franjurate, in cioburi colorate de caleidoscop.
Schimbam perspective. Ei ma iscodesc si asteapta sa le raspund mereu la chinuitoare intrebare: "de ce citim?" ca si cum ar intrezari in asta un strop de clarificata existenta.
Ma prind in metafore si las cuvintele sa zboare deasupra lor precum fluturii albi. Cuvinte de hartie. Mreje.
In clasa se lasa linistea si doar doua degete sfarteca aerul.
Tibi face pe Toma necredinciosul.
Brigitta ma asigura conciliant ca se va mai gandi la lectura si Elod zambeste.
Sala lor verde se va goli. Scoala e plina de frati si surori si eu le spun in fiecare an, mergand pe ramificatii, derivandu-ma, aceeasi poveste.
Cei de dinainte tac fantomatici suprapunandu-se palimpsestic peste figurile noi. Cei noi tresalta, clipesc, zvacnesc si uneori fac liniste.
Si cand tac, vobele mele se prefac in cantece.
Un comentariu:
Si cand tac, vobele mele se prefac in cantece..ce frumos Elfine:***
Trimiteți un comentariu