N-as fi crezut niciodata ca jocurile pot evolua. Ma refer la acele jocuri pe care le-am trait generatii intregi si care au devenit un fel de loc sfant al copilariei.
Insa azi, in Cluj, in timp ce ma lipisem de o banca cu o carte in mana, in transformata piata de piatra din plin centru, o clasa de elevi veniti cu invatatoarea ori diriginta lor, mi-au aratat ca nici macar jocurile nu sunt eterne din punct de vedere formal. Ideea era aceeasi, insa modalitatea evoluase spre implicarea multipla si adaugirea de elemente de dificultate. Un fel de istorie a gimnasticii redusa prin absurd la o "de-a prinselea" copilareasca. Erau 2 sau chiar 3 "mate" ce, alergand, ii trasnformau in stane de piatra pe nefericitii care nu erau suficient de iuti de picior. Ei, dar stanele de piatra erau in acelasi timp poduri pe sub care ceilalti trebuiau sa treaca pentru "despietrire"! Munca celor care alergau cautand sa aduca lumea la nefiinta era sisifica. Nu apucau bine sa joace rolul Meduzei, ca vreun istet mai mic reusea sa elibereze vreun prizonier, gata la randu-i sa devina partas la rascoala.
In aer se auzeau rasete de copil, iar jocul, cu volutele sale noi nu parea decat o fotografie digitala in multiple fatete.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu