Ştiu că blogul seamănă mai degrabă a calendar cu imagini în ultima perioadă şi asta nu pentru că ar fi dispărut cuvintele sau pentru că nu-mi găsesc timp pentru ele, ci pentru că ar fi prea multe de spus despre experienţa Italia.
Lăsăm aici în cămin uşile întredeschise atunci când vrem să comunicăm celorlalţi că suntem disponibili, că suntem gata de poveşti, de mici aventuri (fotbal până seara târziu la lumina lămpilor stradale, plimbări prin oraş, excursii în orăşelele învecinate, pizza la ore tîrzii din noapte, vreme de cumpărături, picnicuri ad-hoc şi cine mai stie ce..) Pare banal ca orice altă experienţă studenţească, deşi eu am trecut de mult de vremea aceea, însă tocmai banalitatea asta a lucrurilor mărunte care se succed aşa firesc şi fără ezitare mă face să vibrez ca şi cum aş fi primit cel mai frumos cadou.
Şi sunt recunoscătoare şi mă gândesc la asta zilnic atunci când păşesc cu mândrie, dar şi cu o nostalgie eternă pe străzile cu piatră cubică din oraş. Nu mi-a plăcut Bologna la început. Mă vedeam furnică în labirint,dar am ajuns să iubesc oraşul pe care de cele mai multe ori îl identific mental cărţii mele preferate din Italo Calvino.
De fapt, am găsit într-una din multele libării anticariat cartea şi as fi vrut s-o cumpăr pentru că versiunea în limba mamă trebuie sa fie ceva deosebit, dar răsfoind-o am dat peste desenele unui înaintaş cititor şi mi s-a părut că a o cumpăra e ca şi cum i-aş fi furat sufletul aceluia sau aceleia. Un fel de tristeţe a unui oraş ce fuge de tine în inima altuia.
Italia a fost o experienţă englezească de limbă vorbită constant, până la saturaţie, de multe ori simplificat şi cu dîre de coşmar când te trezeşti dându-ţi sfaturi ţie însăţi într-o limbă ce nu este a ta şi a cărei suflu esenţial nu-l vei price pe de-a-ntregul niciodată. Italiana a fost fragmentară, înfometată de companioni dornici s-o exerseze ori mai degrabă o declaraţie de dragoste nerostită.
De ce nu scriu, m-a întrebat Fidel, care mă citeşte mediat în limba lui sau poate în engleză.
Nu scriu pentru că afară sunt nori şi pentru ca în faţa ferestrei mele e o grădină cu cireşi şi smochini din care nu voi mânca. Pentru că Îngerul mă va izgoni fără vină la vremea din urmă a lunii mai. Nu scriu pentru ca sufăr de ceea ce Oscar numeşte într-un mod ludic "In the blur of..." parodiindu-l pe WKW.
Nu scriu pentru că nu-mi ajung mie şi dorm fragmentar, chinuit, cu mii de versiuni ale aceloraşi gînduri în cap şi pentru ca am asemenea unui copac sunt în plină transformare cromatică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu