once( 2006)

Unele filme au darul de a lasa in urma un ticait monoton, un fel de pulsatie slaba care nu vrea in ruptul capului sa inceteze.
Imi amintesc de cursurile de metodica din facultate unde eram intrebati de ce citim. Si raspunsurile sunau hilar ca etichetele borcanelor dintr-o camara bine dotata ce merge spre iarna: citim de placere, din reviste, cu bucurie, din obligatie, lecturi suplimentare, citim pe furis, citim ziare, citim rubrici mondene, cu pauze de respirari si adulmecari de situatii conflictuale, pe apucate, asezati in fotoliu si asa mai departe...
Daca ar fi sa reiau intrebarea intr-un alt context, "De ce ma uit la filme?" raspunsul ar putea plictisi prin repetarea ca intr-o liturghie de duminica a aceluiasi sir interminabil de cauze si conditii. Si totusi...
Ma uit la unele filme pentru a le vedea cu un ochi de fotograf imprimand fiecare scena intr-o interna camera obscura. Judec unghiuri, contraste, contrapoderi, compozitie si ma las furata de lumina perfecta, de Dof-uri, de puncte de fuga.E cazul filmului "Azul oscuro casi negro(2006)" pe care-l amintisem intr-unul dintre posturile mai vechi intre filmele mele preferate.

Azi insa vreau sa scriu despre un altfel de film. Ali, colega mea de camera din facultate, nu pleca din sala de cinematograf (mergeam la Arta in Cluj, ce vremuri!) pana cand coloana sonora nu se oprea de tot si tot sirul acela care mie mi se parea ca aduce mai mult a pomelnic nu isi termina derularea. Filmul despre care scriu e unul care i-ar fi placut mult de tot si care desigur mi-a placut si mie atat de tare, incat am ascultat cu sfintenie coloana sonora de final nu o data, ci de doua ori. De fapt filmul aduce mai mult a videoclip muzical cu aceasi regizare fotografica perfecta de care spuneam, dar care te fura prin melancolia pe care o exulta. Nu e un film despre ceva anume. Poate despre un posibil inceput, dar totul ramane paclos asa ca pentru multi filmul ar putea sa fie o dezamagire. E o dragoste care nu are nevoie de gesturi, epuizandu-se in note muzicale, un film de atmosfera, un film despre inimi ranite, absente si despre arta care niciodata nu se naste decat din suferinta.
E filmul care te face sa cauti informatii despre actorii(necunoscuti pentru mine)din el, despre cantece si in demersul informativ al caruia afli cu suprindere ca protagonistul e chiar solist de-adevaratelea (cititi aici!), niste nimicuri despre un oscar castigat si despre o poveste-relatie a eroilor care dureaza si-n afara filmului.

thank you diego for telling me about it..